Amurgul goticului

Ideile anticlericale şi antimonastice ale lui Wycliffe vor marca dispariţia stilului ornamentat. Cel care îi va urma şi ale cărui caracteristici esenţiale se modelau în timpul ireductibilelor controverse ideologice având în centrul lor însăşi înfăţişarea lăcaşurilor de cult, se va impune în imensa majoritate a clădirilor din Anglia în perioada 1327 – 1337 şi preluat îndeosebi de arhitecţii construcţiilor civile din secolul al XIV-lea.

Numele sub care e cunoscut (deşi, de-a lungul timpului, s-a contestat adecvarea acestei denumiri la trăsăturile esenţiale ale clădirilor astfel caracterizate) este acela de stil perpendicular.

Istoricii culturii se află în faţa unei bruşte şi semnificative schimbări în formele arhitecturale, centrul acestei schimbări fiind în altă parte decât, ca până atunci, în Franţa. În cele mai caracteristice trăsături ale sale, era un fenomen englez şi nu poate fi explicat în întreaga lui amploare decât din perspectiva evenimentelor petrecute în Anglia mijlocului de secol al XIV-lea.

Cea mai evidentă formă de expresie a noului stil este folosirea liniei drepte, verticale şi orizontale, asociată cu diversele interpretări ale arcului ogival. Această înclinaţie pronunţată spre claritatea geometrică, îmbinată cu cea spre desfăşurarea în evantai a bolţilor, conducea la dispariţia aproape totală a compartimentelor clădirii pe care le separaseră până atunci arcele cu nervuri. Combinarea bolţii gotice cu noul model rectiliniar pare uneori o încercare de a concilia ireconciliabilele, dar, când constructorii izbuteau în această încercare, efectul era cu adevărat remarcabil. ‘‘Poate nu e chiar o fantezie să descoperi în uimitorul triumf al unui stil căruia s-ar putea, pe drept cuvânt, să i se spună paradoxal reflectarea noilor forţe care se afirmau în Anglia la mijlocul secolului al XIV-lea şi a unei noi stări de spirit a unei întregi naţiuni’’. (B. Wilkinson în lucrarea The Later Middle Ages, pag. 230).

Exuberanţa stilului ornamentat făcuse loc unei aspiraţii la echilibru în care se desluşea preţuirea altor valori decât cele ce definiseră cultura secolului precedent. Ca şi în literatură, reflexele celor două mentalităţi coexistă multă vreme. Chaucer şi Langland dovediseră, din două perspective diferite, capacitatea poeziei engleze de a se ridica desupra limitelor tradiţiei curtene. La amândoi, polemica viguroasă cu aristocraţia şi cu clerul se purta fără niciun fel de ambiguitate. Dar cel dintâi aborda tonul unei ironii pline de culoare, cu neechivoce ecouri boccacceşti. La William Langland, autor al poemului Piers plugarul, ‘‘cea mai originală operă a acestei epoci de o extraordinară originalitate’’, fierbintea indignare împotriva purtării tuturor claselor societăţii engleze poartă semnele unei afinităţi morale cu ţăranii ce aveau să se răscoale în 1381 (la două decenii după compunerea primei versiuni a poemului şi cu un deceniu înaintea ultimei sale versiuni) şi, desigur, cu lollarzii.

La începutul anilor ’60, însă, s-a argumentat că, dimpotrivă, stilul perpendicular a fost adus în Anglia de pietrarii care lucrau pentru curtea regală de la Londra şi că originea multor idei puse de ei în valoare la Gloucester poate fi găsită în Franţa, îndeosebi la Sainte-Chapelle, ctitoria pariziană a lui Ludovic al IX-lea (Geoffrey Webb, Arhitectura in Britain in the Middle Ages, Harmondsworth, 1965, ediţia a II-a, pag.133-136).

Prelugindu-se uneori până spre secolul al XVII-lea, goticul veacului al XV-lea reprezenta un moment de sinteză a unei îndelungate evoluţii. Şi o pregătire lentă a fenomenului care îi va urma – Renaşterea.

Dintre marile edificii care au contribuit la răspândirea goticului perpendicular, două le găsim în Cantebury şi Winchester (opere ale şcolii de curte), iar cea de-a treia la York.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.