Critica de artă la Veneţia şi dilema picturalităţii

În prima jumătate a secolului al XVI-lea pictura veneţiană ajunge la apogeu. Secolul anterior (Vivarini, Bellini, Antonella, Carpccio) asistase la definirea lentă şi, uneori contradictorie, a unei viziuni plastice a cărei originalitate transpare abia mai târziu, odată cu delimitarea ‘‘specificului veneţian’’ faţă de marile centre ale picturii renascentiste şi, în special, faţă de Florenţa.

Din tradiţia gotică târzie, sensibilitatea cromatică bizantină, plasticismul lui Mantegna, spaţialitatea lui Piero della Francesca şi ‘‘realismul’’ flămânzilor, pictura veneţiană se va constitui în datele esenţiale ale unei mari culturi figurative. Saltul istoric apare ca o fatalitate: în jurul anului 1500, prin experienţa lui Giorgione şi, apoi, prin debutul tânărului Tiţian, Veneţia devine o metropolă a picturii italiene. În acest context necesitatea elaborării unor fundamente teoretice ale noii picturi devine inevitabilă. Evoluţia artistică explica apariţia criticii; critica explica mecanismul evoluţiei: ‘‘Pictura lui Bellini îşi are desigur meritele ei’’ – scrie Lodovico Dolce în lucrarea ‘‘Aretino’’ din 1557, personajele fiind bine făcute şi capetele frumoase, iar carnaţia, ca şi veşmintele, destul de naturale. Este lesne de înţeles că, pentru vremea sa, Bellini era un maestru bun şi iscusit. A fost întrecut ulterior de Giorgio da Castelfranco, iar acesta de către Tiţian, care a dat figurilor sale măreţie eroică şi a adus o catifelare a coloritului, cu nuanţe atât de asemănătoare celor din realitate, încât se poate spune că ‘‘maniera lui egalează natura’’.

Apariţia criticii de artă la Veneţia nu se datorează numai unui mecanism implacabil care face ca o mare viziune artistică să producă, prin reflex, şi atitudinea critică relativă. La Veneţia pare că funcţionează încă în plin secol al XVI-lea un complex de inferioritate, mascat, într-unul de superioritate. Problema principală era următoarea: este capabilă o viziune picturală (cea veneţiană) să concureze cu o alta (cea toscano-romană) în absenţa unei fundamentări critice? Şi mai mult: poate fi considerată ‘‘valabilă’’ o pictură neteoretizabilă?

La această întrebare cultura veneţiană răspunde printr-o adevărată ofensivă critică. Aceasta avea ca ţintă demonstrarea valabilităţii creaţiei veneţiene, dincolo de sfera strictă a produsului artistic. Măreţia noii picturi trebuie să capete o evidenţă teoretică. ‘‘Specificul veneţian’’ trebuia sondat cu mijloace apte a-i demonstra adecvarea la o poetică clasicizantă, diferită, e drept, de cea a toscanilor, dar prin aceasta cu nimic mai puţin în clasicismul ei fundamental.

Noutatea artei (şi a criticii) veneţiene este de obicei indicată în rolul major pe care-l capăta acum culoarea faţă de desenul toscanilor. Opoziţia este doar un reflex al unui contrast mult mai înalt, care privea însăşi fundamentele filosofice ale celor două culturi figurative. Ceea de face de fapt cultura veneţiană este o re-evaluare a naturii faţă de idee. Acest lucru se poate observa cu prisosinţă în tratatele despre artă ale epocii, în care concretizarea problemei în dualitatea culoare-desen va fi inevitabilă, dar se poate observă la fel de bine în scrierile filosofice, şi mai ales în cele dedicate speculaţiei estetice.

Concepţiei despre frumuseţea transcendentă care dominase secolele de înflorire ale artei florentine i se opune o concepţie despre frumuseţea imanentă.

Acest lucru apare încă din primele pagini ale Dialogului lui Pino în care discuţia despre artă începe cu o dezbatere asupra frumuseţii feminine. Replica toscanului Fabio dată veneţianului Lauro (‘‘Vorbeşti ca veneţian, nu ca pictor’’ şi apoi ‘‘Te laşi stăpânit de simţuri!’’) atinge punctul dolens al concepţiei ‘‘senzualiste’’ a veneţienilor despre pictură. Aceasta îşi va găsi un sprijin important în teoria artei ca ‘‘desfătare’’, fapt prin care Platon va fi complet părăsit în favoarea lui Aristotel şi Horaţiu.

Credinţa veneţiană în existenţa unei frumuseţi este cea care însoţeşte teoretic o pictură în care imitarea ideii tinde să fie înlocuită de imitarea naturii. Opera de artă nu va mai fi ‘‘construcţie’’ raţională a imaginii, ci ‘‘reflectare’’ senzorială, simpatetică, a naturii. Nimic mai elocvent în acest sens decât contrastul dintre definiţiile picturii date de un Pino şi de un Alberti. Dacă pentru Pino opera este în modul cel mai simplu ‘‘o imagine a naturii’’, pentru Alberti  ea este ‘‘intersecţia piramidei vizuale la o distanţă dată, cu centrul fixat şi cu luminile bine determinate într-o suprafaţă cu linii şi culori, repezentată cu arta’’.

‘‘Pictorul va căuta aşadar nu numai să imite natura, ci chiar să o depăşească’’ scria Dolce, contrazicând astfel aserţiunea anterioară privind imitarea perfectă. Dolce se exprimă cu şi mai multă claritate: ‘‘Pictorul a cărui ţintă trebuie să fie imitarea naturii, trebuie întotdeauna să întruchipeze ceea ce natura obişnuieşte să producă foarte rar, sau chiar deloc. Imitatorul este rivalul naturii’’.

Dar care este modalitatea prin care se săvârşeşte această „depăşire”? Dolce se opreşte întâi asupra selecţiei de tip albertian căreia îi circumscrie însă limitele, optând în favoarea unei depăşiri al cărei temei este studiul antichităţii plastice şi literare. Antichitatea simbolizează acum ‘‘arta fără greşeală’’, adică tocmai acea natură ideală urmărită de pictor: ‘‘lucrurile antice conţin toată perfecţiunea artei’’.

Imitarea antichităţii în scopul naturalităţii poate fi indicată acum nu numai ca o concepţie tipic clasicistă dar şi ca una specific veneţiană. Pentru toscani antichitatea desemna în mod peremptoriu historia, ca parte integrantă a ştiinţei artei; la veneţieni ea va desemna conţinutul însuşi al ideii de superatio: antichitatea este natura în stadiul ei perfect, este natura devenită deja poesia (G.C. Argan, De la Bramante la Canova, traducere în limba română de G. Lazarescu, Bucuresti, 1974).

Privită în ansamblul ei, critica şi teoria de artă veneţiană din veacul al XVI-lea reprezintă prima tentativă masiva şi coerentă, de convertire instantanee a creativităţii artistice în judecată de valoare. Începând cu acest moment, judecata estetică va deveni umbra fidelă uneori, şovăitoare alterori, a oricărui act creator.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.