“Cea
mai unită comunitate pe care am cunoscut-o”, aşa a rămas în amintirile
tuturor. O comunitate asemenea unei familii, în care totul se împărţea şi
nimeni n-avea nimic de ascuns. Era o familie mare pe o insulă mică.
“Eram o familie toţi. Nu se făcea diferenţiere că noi eram români şi
ceilalţi turci. Vă spun, nişte oameni desosebiti. Toţi copiii erau receptivi. Deşi acasă
vorbeau turceşte nu puteai spune la şcoală care era român şi care turc”. B. Valeria Victoria din Braşov.
“Insula era ca o familie, ca o curte imensă cu mai multe case. Aveam şcoală, aveam fântâni cu apă potabilă...Pe atunci, apa Dunării nu era declarată potabilă, dar noi şi barcagii beam apă din Dunăre. Credeam că apa care trece peste şapte pietre se purifică cumva şi poţi s-o bei fără probleme”.
Gheorghe Bob din Bucureşti.
“Ne-am născut liberi căci nu era nimic rău pe insulă. Nimeni nu se
uita cu răutate la altcineva. Era o bună prietenie între toţi locuitorii
insulei”. Sukran Tunalî din Istanbul.
“La Ada-Kaleh nu
încuiam uşile. Foarte rar foloseam încuietorile”. Akten Zaimoglu din Istanbul.
“Dădeam drumu’ vacilor, plecau. Unde să fugă? În apă n-o să intre! Păşteau, cât păşteau, dormeau. Seara, când era pe la 5-6, ştiau deja că trebuie să le mulgă mama. Venea vaca la poartă, îi deschidea poarta, imediat intra în grajd”. Keriman Nazim din Techirghiol.
Intrarea în cinematograf
”Eu am văzut aici multe filme şi îmi amintesc cu plăcere de Laleaua Neagră, Dragoste la zero grade, Elena din Troia, Cei 7 din Teba, Stan şi Bran construind o casă. Ei bine, când am văzut acest ultim film, am început să plâng când l-am văzut pe Bran că a căzut de pe casă şi a înghiţit cele câteva cuie pe care le ţinea în gură. Îmi aduc aminte că a rulat un film cu un tren. Femeile bătrâne, când au văzut locomotiva, s-au băgat pe sub scaune şi au început să ţipe. Credeau că vor fi lovite de tren”. Omer Kadri din Moldova Nouă.
”Asta este porţiunea din localitate pe
care au arătat-o în filmul Balul de sâmbătă seara. Prin 1966 sau 1967 au filmat
pe insula. Eu eram barcagiu. Transportam pasageri ce doreau sa treaca Dunărea
până la Ada-Kaleh. Toată lumea zâmbea. Mă zic, parcă dintr-o dată s-a făcut
frumoasă barca mea! Într-adevăr era frumoasă, da’ aud:”Papaiani, Papaiani!” Mă
ce-o fi cu Papaiani? Nu-l cunoşteam. Pe urmă am aflat că Papaiani era marele
artist care jura rolul din film. După ce l-am trecut de mai multe ori, sigur,
mă mândream cu Papaiani, nu cu barca. Au filmat şi pe Dunăre. Ziceam că am să
îl trec eu pe Papaiani cu iubita din film, aveam barca frumoasă. Au găsit pe
altul care semăna a lipovean. Am făcut schimb de bărci. Eu am luat barca lui şi
îl treceam pe Saizescu şi aparatele cu care filma, în barca cealaltă era fata
aia. Cât m-am bucurat că am să mă văd şi eu în film. Dar n-au arătat secvenţa
cu mine, au tăiat multe secvenţe. Puteau să arate mai mult frumuseţile din
insulă”. Faret Ahmet din Constanţa
“A fost şi război
la noi. Militarii au stat cu puştile. De acolo aruncau bombe, însă pe Ada-Kaleh
nu a căzut nici una. În apă au căzut, dar nu şi pe insulă. Miskin Baba ne-a
ferit pe noi. N-a murit nimeni! Intram în cazemate când suna sirena, iar
avioanele treceau peste insulă”. Keriman Nazim din Techirghiol.
”Mulţi n-au crezut până-n final că se întâmplă!
Foarte mulţi n-au crezut. Când s-a întâmplat, atuncea a fost tragedia. Nu, eu
chiar nu eram conştient. Ce se va-ntâmpla, cum va fi...nu eram conştient. Vă
spun, mulţi nu credeau că va fi în final treaba asta! Că va fi acoperită insula”.
Engur Ahmet din Orşova.
”Ultima au dărâmat primăria. Şi geamia şi tot
era dărâmat. Erau nişte oameni pe un pom şi fotografiau, filmau...Chiar în parc
erau, lângă sfântu‘ ăla”. Keriman Nazim din Techirghiol.
"Greu, şi-au murit foarte mulţi după ce au plecat de-acolo. Foarte mulţi! Da, bătrânii s-au despărţit greu, au suferit mult".
"Apa a crescut treptat, n-a crescut dintr-o
dată, aşa. În etape. Când s-a demolat minaretu‘ am văzut. S-a dinamitat, a
căzut. La Orşova eram. Un bombardament! Şi-n Orşova au făcut aceleaşi chestii,
au bombardat, au filmat, au...". Mioara şi Engur Ahmet din
Orşova
”Încă mai am senzaţia că sunt un deportat, nu am
moştenit nimic de la părinţii mei!” Omer Kadri din Moldova Nouă.
Filmul Vico auf der Donau (1968)
Pentru noi, care n-am văzut Ada-Kaleh decât prin ochii celor pe care i-am intervievat, insula
rămâne o fantasmă. N-o să ştim niciodată dacă era cu adevărat atât de frumoasă
ca în amintirile foştilor insulari, cu case înflorite, viţă-de-vie, leandri,
magnolii, flori căţărate pe zidurile îmblânzite de soarele verii, lămâi şi
smochini, bragă rece şi îngheţată parfumată, aromă proaspătă de fistic şi
baclavale, turci fumând narghilea în faţa porţilor scunde...un Levant în
miniatură.
Carmen Mihalache şi Magda Andreescu, Adakale-li. Patria din
buzunarul de la piept,
Ed. Martor, Bucureşti, 2012
Ed. Martor, Bucureşti, 2012
LD
4 comentarii:
Am fost mereu fascinata de povestile despre insula. Unchii mei mergeau des acolo si poveasteau lucruri minunate. Parea un taram de basm. Pacat, mare pacat. a fost distrus un univers.
Da , sugestiva selectia de interviuri . Toata consideratia mea pentru aceasta postare .
Vă mulţumesc!
Multumim pentru ca tineti in viata istoria si valorile insulei.
Trimiteți un comentariu
Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?