Izvoarele sclaviei

 Considerate în raport cu dezvoltarea istorică a Romei, se pare că în cele mai vechi timpuri singurele izvoare ale sclaviei erau oferite de unele norme şi instituţii juridice romane. Astfel, un pater familias avea dreptul să-şi vândă copiii în robie; datornicii care nu-şi plăteau obligaţiile la termen deveneau sclavii creditorilor, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. când s-a şters robia din datorii; aceeaşi soartă o aveau cei care se sustrăgeau de la serviciul militar prin dezertare, precum şi cei condamnaţi pentru incendieri şi furturi.

Pirateria era un vechi izvor de sclavi; pentru romani ea a devenit o pacoste mai ales în prima jumătate a secolului I î.e.n., când piraţii cilicieni care deveniseră stăpâni în Marea Mediterană au ajuns să debarce până şi pe coastele Italiei pentru a jefui şi răpi oameni şi a-i vinde apoi ca sclavi. Dar asemenea acţiuni erau întreprinse şi pe căile de uscat de către hoţi de drumul mare (grassatores), care jefuiau nu numai bunurile drumeţilor, ci storceau venituri şi din vinderea acestora ca sclavi. Asşa se face că târgurile de sclavi erau în permanenţă alimentate cu marfă proaspătă.

 Înmulţirea naturală a sclavilor era considerată un izvor mai puţin important, dat fiind că întreţinerea unui sclav de la naştere şi până la vârsta când forţa lui de muncă putea fi utilizată era mai costisitoare decât cumpărarea unuia în puterea vârstei. Proprietarii de sclavi au valorificat acest izvor pe scară largă începând cu secolul I e.n., când, pentru a rezolva criza mâinii de lucru sclavagiste, au căutat să şi-o procure prin creşterea şi îngrijirea specială acordată sclavilor născuţi în familie (vernae). Un ecou al acestei tendinţe îl găsim în tratatul agricol al lui Columella, care sfătuia pe proprietari să acorde un regim de favoare sclavelor cu copii. După părerea sa, acestea trebuiau să fie cu totul scutite de muncă, având numai sarcina de a-şi îngriji copiii. Creşterea sclavilor în familie s-a dezvoltat şi mai mult în secolul al II-lea, când criza mâinii de lucru sclavagiste a luat proporţii uriaşe; din statisticile date de izvoarele istorice rezultă că două treimi din numărul total al sclavilor erau sclavi crescuţi în familie. 

 Un loc aparte îl ocupau în comerţul cu sclavi aşa-zişii sclavi de import, adică aceia care erau aduşi de către alţi negustori din diferite regiuni ale bazinului Mării Mediterane, pentru care exportul de sclavi era o afacere curentă. De obicei aceştia erau cumpăraţi de la şefii de triburi ale unor populaţii mai înapoiate, cum era cazul celor din provinciile occidentale, iar alţii erau aduşi din provinciile răsăritene ca sclavi de lux, pentru anumite îndeletniciri pentru care erau căutaţi pe piaţă (printre aceştia figurau bucătarii experţi, cântăreţii, dansatoarele, piticii, etc. Preţul acestora era însă foarte ridicat.

Un loc aparte în deţineau şi sclavii intelectuali, unii excepţionali, pentru care se plăteau sume ameţitoare. Spre exemplu, istoricul Pliniu cel Bătrân a cumpărat un profesor cu 700.000 de sesterţi, ceea ce echivala cu o adevărată avere (Pliniu, op.cit., VII, pag.128). Un astfel de sclav valoros pentru stăpânul său era de douăsprezece ori mai scump decât unul obişnuit. 

 Cel mai important izvor al sclaviei îl constituiau războaiele purtate de romani în întreg bazinul Mării Mediterane şi în teritoriile învecinate. Câteva cifre din epoca republicană sunt elocvente. Astfel, în cursul celui de-al doilea război punic romanii au luat de la cartaginezi aproximativ 85.000 de prizonieri, care au fost vânduţi ca sclavi în Italia. În anul 167 î.e.n.,după cel de-al treilea război macedonean, au fost aduşi din Macedonia şi din Epir aproximatic 150.000 de oameni. În anul 146 când Cartagina a fost, după un îndelungat asediu, luată cu asalt, apoi distrusă, supravieţuitorii, în număr de peste 50.000, au fost vânduţi în robie. 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.