O pagină sângeroasă din istoria Angliei

Secolul al XVI-lea începuse sub semnul violentei opoziţii între regele Angliei Edward al II-lea şi nobilii englezi. Semnele unor războaie civile ce vor tulbura de acum înainte multă vreme istoria Angliei se arătau încă din dimineaţa încoronării tânărului monarh, în februarie 1308, cînd baronii au dezbătut alegerea lui şi l-au recunoscut, procedeu fără precedent, aşa cum ne spune şi B. Wilkinson în Studies in the Constituţional History of the Thirteenth and Fourteenth Century, în istoria Angliei.

A fost făcut public un document, în fapt o declaraţie, care făcea deosebire între persoana regelui şi funcţia îndeplinită de el. Din 1215, de când îl siliseră pe Ioan Fără-de-Ţară să-şi recunoască înfrângerea, semnând Magna Charta, baronii nu înfruntaseră atât de eficient monarhia.

Nobilii credincioşi regelui erau, pe rând, condamnaţi la moarte, regele însuşi, părăsit de toţi, e capturat de drumul spre Ţara Galilor, unde nădăjduia că va găsi adăpost şi, la scurtă vreme după detronare, este asasinat cu sălbăticie ‘‘de câţiva călăi care i-au uscat măruntaiele cu fierul roşu, astfel încât trupul său să nu poarte semnele unor morţi violente’’ (Chronica Vitae et Mortis Eduardi, în antologia A. Brand, O. Zippel, Selections from Middle English Literature, New York, 1955, p. 123).

Intrigile, răzbunările, asasinatele, judecăţile părtinitoare, încălcarea jurămintelor de supunere, nesocotirea tratatelor se vor ţine lanţ şi de-a lungul domniei fiului său, Edwuard al III-lea, mai ales în timpul minorităţii lui. Regina Isabella care, numai cu câţiva ani în urmă, fusese proclamată salvatoarea regatului, era detestată acum de aproape toţi englezii. Inclusiv de fiul său care, în fruntea mai multor nobili credincioşi lui, s-a strecurat printr-o trecere secretă a castelului unde regina se afla împreună cu iubitul ei, Roger Mortimer. Acesta va fi condamnat la spânzurătoare de adunarea nobililor (care îşi vor aminti acum de trădarea lui împotriva regelui Edward al II-lea), iar Isabella va fi trimisă în surghiun într-un castel îndepărtat, cu o pensie generoasă, punându-i-se la dispoziţie o bibliotecă, poeme despre Carol cel Mare, despre cavalerii lui Arthur şi cărţi de rugăciune. Între timp, molimi, secete, inundaţii urmau una după alta, adăugându-se pustiirilor de pământuri, tactică folosită de armatele ambelor părţi, şi aducând Anglia într-o stare de sărăcie necunoscută până atunci.

Începând din octombrie 1337, când Edward îşi va proclama drepturile la coroana Franţei, situaţia va deveni şi mai tragică. Războiul de o sută de ani începuse. Şi, cu toate că bătăliile se vor purta pe pământ francez, sărăcia englezilor va deveni tot mai greu de suportat. Pentru ţăranii şi târgoveţii englezi aproape că nu mai avea nicio importanţă dacă armatele regelui lor erau victorioase sau înfrânte şi asta pentru că birurile creşteau oricum. La toate acestea se adăuga epidemia de ciumă ‘‘Moartea neagră’’ din 1348, care va reveni în mai multe rânduri, de exemplu în 1361 ‘‘Moartea pruncilor’’ şi în 1369, reducând populaţia Angliei la jumătate până la sfârşitul secolului.  

În ultimii ani ai secolului, greutăţile vor spori şi mai mult, mai ales după marea răscoală tărănească din 1381, îndreptată împotriva cămătarilor şi a perceptorilor de impozite. Mânăstirile, pe ale căror pământuri ţăranii fuseseră mai greu împilaţi, au fost atacate, vechile St. Albans şi Bury St. Edmunds având foarte mult de suferit. Este cât se poate de limpede că, în asemenea împrejurări, arhitecţilor şi artiştilor le lipseau comenzile de care avuseseră parte predecesorii lor din secolul al XIII-lea. Rareori se mai găseau bani pentru construirea unor edificii şi pentru împodobirea lor. Clerul însuşi se afla într-o situaţie care nu-i favoriza asemenea iniţiative.