Locul şi rolul olandezilor în explorarea Pacificului

Câteva decenii la rând, Pacificul a aparţinut aproape numai spaniolilor, care de fapt au întreprins puţine călătorii de explorare, deoarece s-au limitat la o rută fixă între Acapulco în Mexic şi Manila în Filipine. Unul dintre puţinii navigatori străini a fost căpitanul englez Francis Drake, care, mai întâi de toate jefuia corăbii spaniole ce cărau tezaure, dar în 1578, el a navigat şi de-a lungul coastei vestice a Americii, până aproape în Canada, întorcându-se în Anglia prin Oceanul Indian.

Între timp, portughezii explorau lumea insulelor malaieze, în 1526 au descoperit Noua Guinee şi au cartat până şi coasta nord-vestică a Australiei. Dar ei au păstrat aceste cunoştinţe în secret. Există doar câteva copii franceze ale unor vechi hărţi maritime portugheze, care, din câte de pare, au ars după cutremurul de la Lisabona din 1755.

Marinarii olandezi din serviciul spaniol şi portughez adunau în acest timp cunoştinţe şi hărţi despre comerţul portughezilor din Asia de Est, iar după ce Ţările de Jos s-au despărţit de Spania, şi-au construit şi ele o flotă comericială. În 1596, Jan Huyghen van Linschoten şi-a publicat cartea intitulată Itinerario. El a descris în amănunt ţările, popoarele şi produsele comerciale ale Răsăritului, exprimând opinia că portughezii şi spaniolii nu deţin puterea de a exclude alte ţări de la comerţul cu Indiile de Est. În anul 1602 s-a întemeiat compania comercială olandeză a Indiilor de Est, care începând de atunci a trimis nave comerciale şi de cercetare înarmate, alungându-i în scurt timp pe portughezi de pe insulele cu mirodenii.

De-a lungul sec. al XVII-lea, corăbiile olandeze s-au menţinut în acele ape, au descoperit Noua Zeelandă şi Tasmania, au debarcat pe coasta vestică a Australiei (au botezat teritoriul respectiv Noua Olandă) şi au semnalat pentru prima oară “o specie de pisică de mare, ai cărei pui se coboară dintr-o pungă”, cangurii.

Celelalte naţiuni europene priveau de mult cu invidie câştigurile enorme ale spaniolilor, portughezilor şi de acum şi ale olandezilor din comerţul lor peste mări. Cu precădere în Franţa şi Anglia se făcea auzit tot mai des îndemnul de a participa la această afacere. Curând au apărut şi aici societăţi comerciale ale Indiilor de Est, cu sprijinul coroanei. Un ţel interesant părea Marea Sudului, în bună parte necunoscută, cu atât mai mult cu cât încă din Antichitate exista credinţa că acolo, în sud, ar mai exista de descoperit un continent uriaş, fertil – Terra australis. Cartografii îl reprezentau mereu ca pe o masă continentală de mari dimensiuni, în Pacificul de Sud.

TYPVS ORBIS TERRARVM

Harta lumii, întocmită de Abraham Ortelius în anul 1570, reprezintă încă presupusul continent sudic, Terra australis, pe care marinarii îl căutau zadarnic.

În plus, în Europa începuse o nouă epocă, aceea a Iluminismului. Peste tot apăruseră “societăţi ştiinţifice”, la Londra de exemplu Royal Society, iar la Paris Academie des sciences, acestea s-au dedicat cercetării ştiinţifice a Pământului şi au căpătat o mare influenţă asupra modului de desfăşurare a călătoriilor de explorare, care au devenit adevărate expediţii de studiu. La bord se aflau astronomi şi naturalişti, iar ţinuturile necunoscute şi bogăţiile lor erau imortalizate de desenatori.

Dacă până atunci stabilirea poziţiei relative şi descrierea ţărmurilor străine păreau a fi suficiente, acum se născuse dorinţa ca Pământul şi toate ţările să fie măsurate cu exactitate. Lucrul acesta a fost posibil datorită a două invenţii: sextantul (1750) şi ceasul de bord (John Harrison). Sextantul determina cu precizie gradul de latitudine, iar ceasul de bord era capabil să arate ora, luni de zile cu precizie, chiar dacă vasul era legănat de valuri, făcând posibilă determinarea exactă a longitudinii geografice. 

 Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.