Constantin Noica: Raportul dintre regulă şi excepţie

Viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie. Natura, ca şi omul, stau sub legi; omul îşi prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acţiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Există cinci feluri de excepţii: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă şi, în fine, cele care devin ele regula.

Să le tratăm pe rând. Mai întâi, există excepţii care contrazic şi infirmă regula. În această primă situaţie, regula devine intolerantă faţă de excepţii, a căror ivire îi ameninţă singura ei formă de manifestare posibilă, care e siguranţa. Aşa trebuie să se fi întâmplat în comunităţile preistorice unde se practica totemismul, în cadrul căruia orice manifestare rituală şi orice prescripţie morală erau desigur comandate de cultul totemului. Numai că mentalitatea totemică a supravieţuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activă în câte un plan, de‑a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemică, intransigenţa oricărei reguli faţă de cea mai mică derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, în demersurile dogmatice, de ordin teoretic şi practic, cele mai variate, de la cele religioase pînă la cele politice şi din imediatul vieţii istorice; căci dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepţii faţă de regulă, el sancţionîndu‑le şi căutând să le înlăture, dacă nu le‑a putut evita.

În spiritul regulii faţă de care nu încap excepţii — fie că îl numim spirit totemic ori nu — operează în definitiv, în multe privinţe, şi civilizaţia tehnico‑ştiinţifică de astăzi. Ea nu caută numai exactitatea perfectă, faţă de care orice abatere reprezintă un scandal, dar în planul realizărilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mică fisură, într‑un obiect sau instrument produs de tehnică, anulează produsul şi poate conduce la rezultate catastrofale. Cu cât sînt mai rafinate produsele, cu atât ele reclamă o precizie mai mare, iar raportul între regulă şi excepţie este aici de aşa natură, încât excepţia e făcută să tindă spre zero şi astfel, ca într‑un raport matematic, valoarea raportului, aşadar siguranţa mecanismului, să tindă spre infinit. Între timp, alte raporturi între regulă şi excepţie, nespus mai subtile, stau să dea omului şi culturilor un chip mai iscusit.

Există astfel, în al doilea rând, excepţii care confirmă regula, în loc de a o infirma, ca în primul caz. Gramaticienii sânt poate cei dintâi care să fi vorbit despre reguli morfologice sau de sintaxă ce lasă loc unor excepţii neîncadrabile, pentru ei, în ordinea prin care îmblânziseră limbile. Cum puteau da socoteală ei de cele câteva resturi de sălbăticiune a limbilor vii? Perplexitatea lor se transforma însă degrabă în soluţia graţioasă, ori mai degrabă în expedientul de soluţie: era vorba de excepţii care, în fond, confirmau regula prin raritatea lor. Şi este probabil că, după gândul lor, soluţia rămânea un simplu expedient, fără ca ei să vadă că acceptarea aceasta a unei situaţii de fapt exprima o situaţie de drept.

Peste tot, într‑adevăr, ieşită de sub rigoarea de la început a legii, excepţia apare ca un drept pe care şi‑l iau lucrurile şi vieţile în numele libertăţii. Însăşi divinitatea îşi ia câteodată libertatea de a face derogări de la buna întocmire a lumii,spre a vădi mai limpede care este ordinea cea dreaptă. Un apologet al religiei creştine, Chateaubriand, scria în Le Génie du christianisme că bunul Dumnezeu a îngăduit (aşadar a făcut) să apară în sânul lumii monstruozităţi, care să scoată şi mai bine în lumină felul cum ar fi arătat lumea dacă n‑ar fi fost mâna divină care s‑o modeleze. Excepţia confirmă şi aici regula.

Există într‑adevăr, în al treilea rând, excepţii care lărgesc regula, nu doar o confirmă. Acum abia excepţia începe să‑şi arate adevăratele ei titluri, ca şi tăria ei. Excepţia, ieşită de sub interdicţie şi din infracţiune, ca în primul caz, a încetat pe de altă parte să slujească, împotriva voinţei ei, un stăpîn atât de puternic, încât s‑o ierte pentru răzvrătirea ei, şi vine să clatine ea siguranţa legii. Nici nu infirmă, nici nu confirmă simplu regula, ci o modelează, atît de intim s‑a împletit cu principiul de la care părea să se abată.

Pe această linie, o admirabilă noutate s‑a ivit în istoria culturii ştiinţifice. Oricine poate înregistra astăzi faptul că, de vreo două‑trei veacuri, legile se educă şi ele. Teoriile ştiinţifice noi nu contrazic şi înlătură pe cele vechi; le lărgesc numai, pentru a le face să dea socoteală de abaterile de la ele.

Dar dincolo de excepţia care infirmă, care confirmă şi cea care lărgeşte regula există, în al patrulea rând, excepţia care proclamă regula rămânând excepţie. Ea nu se pierde în regulă, ca până acum, şi nu poate fi absorbită de aceasta. Rămâne excepţie, cu regulă cu tot. Intimitatea ei cu regula se păstrează perfect, dar este de altă natură acum, iar tăria ei este şi ea alta decât cea modelatoare de lege. Goethe vorbea despre „legi faţă de care nu există decât excepţii“. Să fie cu putinţă astfel de legi, care rămân în puritatea lor de lege, faţă de un univers de excepţii? Atunci afirmarea excepţiei, fie şi drept incapabilă să obţină legea, lasă loc afirmării legii, dar şi ea incapabilă să absoarbă total în ea vreuna dintre excepţii.

Nimeni nu este „în lege“, oricât ar pretinde că o exprimă sau măcar că o respectă. Sfinţii sânt sfinţi doar pentru alţii; în sinea lor ei se văd încărcaţi cu toate păcatele. Legea morală o respectăm numai până la un punct. Cetăţeanul ştie că nu e cetăţean, părintele ştie că nu e părinte, aşa cum eroul ştie că nu este erou, învăţatul că nu e învăţat, în timp ce înţeleptul spune că nebunia lumii este mai înţeleaptă decât el. Excepţia se păstrează aşadar pe deplin ca excepţie.

Dacă istoria însăşi nu mai este „gândul lui Dumnezeu pe pământul oamenilor“, cum spunea Bossuet, ea a devenit „gândul omului pe pământul bunului Dumnezeu“. Excepţia a tins — fie şi în chip primejdios şi vinovat — să se prefacă în regulă.

Putem atunci relua: există excepţii care infirmă, unele care confirmă, altele care lărgesc regula, excepţii care o proclamă rămânînd ceea ce sânt şi excepţii care se afirmă desfiinţînd‑o şi substituindu‑i‑se. În aceste cinci tipuri de raporturi între excepţie şi regulă s‑ar putea înscrie vieţile noastre individuale, în mic, aşa cum se înscriu în mare, adică pe plan social şi istoric, culturile, cu naşterea şi desfăşurarea lor. Fireşte, în fiecare cultură, ca şi în fiecare destin individual, vor apărea toate cele cinci raporturi. Dar culturile şi vieţile se vor defini prin acel raport între excepţie şi regulă pe care îl preferă şi îl pun în valoare.

Vă recomand să citiţi şi dvs. această minunată carte: Constantin NOICA, Modelul Cultural European, Editura Humanitas, 1993.

                   LD

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.