Cinematograful şi istoria

Primul război mondial a inspirat, la puţin timp după terminarea conflictului, o serie de remarcabile opere cinematografice: “Charlot soldat” de Ch. Chaplin din 1918 (o privire plină de ironie şi amar asupra războiului făcută de un mare geniu), “Verdun, viziuni ale istoriei” de Leon Poirier (1928), “Nimic nou pe frontal de vest” de Lewis Milestone din 1930 (inspirat de faimosul roman al lui E.M. Remarque), “Westfront 1918” de G.W. Pabst, “Iluzia cea mare”  de Jean Renoir (1937). O operă cinematografică de referinţă este un film inspirat de romanul lui Rebreanu, “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Ciulei (1964) distins cu premiul de regie a prestigiosului Festival de la Cannes în 1965.

Cineaştii sovietici din perioada interbelică au dat la iveală mari opere ale cinematografiei, în ciuda regimului de cenzură care a început să fie impus activităţii culturale de către guvernarea comunistă. Astfel, Dziga Vertov este un deschizător de drumuri, în domeniul filmului documentar prin ciclul Kinoglaz (Cineochiul, 1924), în care surprindea pe peliculă aspecte din viaţa cotidiană şi evenimente ale acelei vremi. Vsevolod Pudovkin este autorul unei faimoase ecranizări a lucrării scriitorului Maxim Gorki, Mama (1926), precum şi a altor filme care l-au consacrat drept unul dintre marii artişti ai cinematografiei. 

Battleship Potemkin (1925) 

Cel mai cunoscut dintre regizorii sovietici ai perioadei interbelice este, fără îndoială, Serghei Eisenstein, realizatorul capodoperei Crucişătorul Potemkin (1925), cu un subiect inspirat de un moment al revoluţiei din 1905, revolta navei “Potemkin” aparţinând flotei ruse din Marea Neagră. Despre acest film, marele scriitor german L. Feuchtwanger scria: “Crucişătorul Potemkin atinge un ţel la care poate ajunge numai o operă de artă desăvârşită şi care e inaccesibil unei descrieri narative sau ştiinţifice”. Mai multe clasamente realizate de mari critici şi istorici ai filmului au nominalizat Crucişătorul Potemkin drept cel mai se seamă film din istoria cinematografului.  

În Germania se făcea apel la mister, prin intermediul decorurilor şi luminii convenţionale (Fritz Lang, F.W. Murnau). Tematica filmelor făcea apel la groază, oroare (“Cabinetul doctorului Caligari” de Robert Wiene, “Nosferatu – o simfonie a teroarei” de Friedrich Murnau, “Metropolis” şi “Cei 1000 de ochi ai doctorului Mabuse” de Fritz Lang).

Triumph des Willens (1935)

În timpul depresiei din anii ’30, cinematograful a fost “opium pentru mase“. Însă, pe măsură ce lumea se îndrepta spre război, misiunea cinematografului a devenit aceea de a manipula şi de a face propagandă. Mussolini a numit cinematograful “l’arma più forte“, adică „cea mai puternică armă“, în timp ce sub conducerea lui Hitler, acesta a devenit purtătorul de cuvânt al socialismului naţional, în principal pentru a-i îndoctrina pe cei tineri. Filme ca Der Triumph des Willens (Triumful voinţei) şi Olympia (Olimpiada) i-au zeificat în realitate pe conducătorii nazişti. Pe de altă parte, filmul Jud Süss (Evreul Süss) a promovat antisemitismul.

Textul acestui articol a fot preluat dintr-o lucrare a domnului profesor Valentin Băluţoiu.


Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.