O enigmă: Marea Piramidă

În 1837, s-a găsit, între două blocuri de piatră ale edificiului, un soi de pilă de fier meteoritic despre care se bănuieşte că ar fi uitată acolo de constructori, dar nu avem nicio altă dovadă că asemenea unelte ar fi fost cât de cât răspândite. De asemena, încă nu putea fi vorba de cai şi de atelaje, care vor apărea mult mai târziu, se pare că în timpul dinastiei a XVII-a, în jurul anului 1600 î.e.n.

                                                                   E.J. Andrews, 1842 

Asupra metodelor utilizate la tăierea pietrei în cariere s-au emis mai multe ipoteze, între care una dintre cele mai interesante (reluate de Roland Schiller în Les enigmes de la Grande Pyramide este astfel rezumată: „Lucrătorii crăpau stânca izbind-o cu baroase de dolerită extradură, apoi vârau în crăpături pene de lemn pe care le îmbibau cu apă. Umflându-se, lemnul despărţea până la urmă blocurile pe care pietrarii le fasonau apoi cu ajutorul unor abrazivi de cuarţ pentru a obţine un lucru frumos”.

Transportarea blocurilor până la malul Nilului se făcea cu un soi de sănii împinse cu ajutorul levierelor, tălpigile săniilor fiind unse cu grăsime pentru a uşura lunecarea. Nu este exclus ca sub tălpigi să se fi introdus fie pietre cilindrice, fie buşteni din lemn de esenţă tare – un fel de tăvălugi care, după opinia multor cercetători, constituie strămoşii roţii. Încărcate pe plute sau bacuri – mai bine spus susţinute în apă, pentru a pierde o parte din greutate – blocurile de piatră erau transportate până la Gizeh, apoi de pe malul apei până la şantier pe o şosea lungă de 800 metri şi lată de 18 metri.

Una dintre problemele cele mai dificile o constituia ridicarea la mari înălţimi a blocurilor cântărind zeci de tone. Conform celei mai răspândite dintre ipoteze (oricum controversată), blocurile ar fi fost ridicate prin mijlocirea unei rampe largi – construită din pământ bătătorit, pietriş şi cărămizi – de felul celor ale căror urme se mai văd în apropierea altor trei piramide; pentru a-şi păstra declivitatea necesară, rampa tebuia în permanenţă înălţată şi prelungită. În acest caz ar fi atins 1500 metri lungime şi ar fi necesitat un volum de materiale de patru ori mai mare decât însăşi piramida. De asemenea, răsucindu-se în spirală, rampa s-ar fi îngustat treptat, pentru ca aproape de vârful piramidei să nu măsoare decât 3 metri lăţime – spaţiu prea strâmt pentru a permite oamenilor să ridice şi să aşeze blocurile dinspre vârf.

În sfârşit, nici textele şi nici reprezentările plastice găsite în mormintele egiptene nu ne oferă descrieri sau imagini ale unor rampe răsucindu-se în cochilie de melc în jurul celor patru feţe ale piramidei, nici şine de lemn sau de piatră unse cu grăsime, nici buşteni-tăvălugi plasaţi sub blocurile de piatră. Iar arheologii n-au descoperit nici ei vreo urmă de asemenea dispozitive ajutătoare.

Prin urmare, în ciuda diverselor ipoteze şi a soluţiilor ingenioase propuse de specialişti înzestraţi cu multă imaginaţie, metodele utilizate la construirea Marii Piramide rămân, deocamdată, necunoscute.