-->

sâmbătă, 23 iulie 2011

Vespasian – împăratul care a ştiut să rămână modest

 
Vespasian s-a urcat pe tron în anul 70 e.n, după teribilul interregn care a urmat morţii lui Nero şi cu care a luat sfârşit dinastia Iulia – Claudia, prima dinastie a Imperiului Roman. 
Vespasian trăise puţin în Roma. Se născuse în provincie, la Rieti şi apoi îmbrăţişase cariera militară, care îl purtase peste tot. Nu era de neam. Provenea din burghezia de la ţară; gradele şi solda şi le câştigase cu mii de sacrificii şi ţinea la mare cinste în special două virtuţi: disciplina şi economia. Avea şaizeci de ani cand s-a urcat pe tron, dar se ţinea bine. Era complet chel, cu o figură deschisă, colţuroasă şi cinstită, împodobită cu o pereche de urechi imense şi păroase ca ale lui Ante Pavelici (om politic croat, un mare naţionalist din sec XX).
Pe aristocraţi îi detesta; îi considera nişte puturoşi şi n-a fost niciodată tentat, ca toţi snobii, să treacă drept unul de-al lor. Când un specialist în heraldică, intenţionând să-l înnobileze, a venit să-i spună că i-a descoperit strămoşii, care s-ar fi tras chiar din Hercule, a izbucnit într-un hohot de ras. Când primea pe vreun demnitar, îi pipăia hainele, ca să vadă dacă erau din stofă prea fină şi îl adulmeca puţin, ca să simtă dacă e parfumat. Nu putea să sufere asemenea fineţuri.
„Banii n-au miros!”
Prima sa grijă a fost aceea de a reorganiza armata şi finanţele. Pe cea dintâi a încredinţat-o unor ofiţeri de carieră, aproape toţi provinciali ca şi el. Pentru cea de a doua, a ales drumul cel drept: să vândă, la preţuri foarte piperate, demnităţile publice mai importante. Şi aşa”, spunea el, “sunt toţi nişte tâlhari, indiferent cum îi promovăm. Mai bine s-o pornească dând înapoi statului, acum la început, câte ceva din ce or să fure mai tarziu”. Aceeaşi metodă a folosit-o şi pentru reorganizarea fiscului. L-a încredinţat unor funcţionari aleşi printre cei mai rapaci şi mai lacomi şi le-a dat drumul, învestiţi cu puteri depline, în toate provinciile Imperiului. Închipuiţi-vă ce chilipir pe bieţii locuitori. Niodată percepţiile Romei n-au funcţionat cu o atât de nemiloasă precizie. Dar cand jaful s-a terminat, Vespasian i-a chemat la Roma pe executanţi, i-a elogiat şi le-a confiscate toate câştigurile personale, cu care, echilibrând mai întâi balanţa, a compensat mai apoi victimele. Fiul său, Titus, care era un puritan plin de scrupule, a protestat împotriva acestor procedee ce repugnau unui bigot cinstit şi virtuos ca el. “Eu sunt popă la biserică”, i-a răspuns taică-său. “Cu bandiţii mă fac bandit”. Şi, ca să mărească veniturile, a inventat şi acele mici monumente care îi mai poartă şi azi numele, vespasienele, stabilind o taxă pentru cine le folosea şi o amendă pentru cine nu. Şi la o astfel de măsură Titus a protestat. Taică-său i-a vârat un sesterţ sub nas şi l-a întrebat: “Miroase a ceva ?
La zece ani de domnie înţeleaptă, cea mai înţeleaptă de care a beneficiat Roma după August, Vespasian s-a dus la Rieti în vacanţă. Venea deseori aici să-şi întâlnească prietenii din tinereţe, să meargă împreună cu ei la vânătoare de iepuri, să mai trăncănească, să mai mănance o fasole cu costiţă, sau să facă partidă de cărţi, căci astea erau distracţiile lui preferate. I-a venit proasta idee să-şi clătească rinichii cu apă de Fonte Cottorella. Fie că nu i se potrivea cura, fie că exagerase doza, adevărul este că l-au apucat nişte colici şi, deodată, şi-a dat seama că nu mai era nimic de făcut. Vae!”, a exclamat el, făcand cu ochiul şi nerenuntând, nici măcar într-o asemenea clipă, la obişnuita şi naturala sa bună dispoziţie,  puto dues fio”. (Vai, vai, am impresia că sunt pe cale să devin zeu). După trei zile şi trei nopţi de dizenterie, a mai găsit putere să se ridice, galben ca o lămaie, şi cu fruntea îmbrobonată de sudoare, să se uite la cei din jurul său, care îl priveau speriaţi; râzand şiret, ca să le demonstreze că-şi dădea seama de toată farsa, a bolborosit: “Eh, ştiu, ştiu... Dar ce să-i faci? Un împărat trebuie să moară în picioare!
Şi în picioare a murit, în anul 79, acest burghez născut ca să moară ca orice burghez, în patul său: un actor conştiincios, obligat să joace un rol ce nu i se potrivea.
În seara funeraliilor, un actor celebru, imitandu-l pe Verspasian, într-o piesă de teatru, s-a ridicat din coşciug şi i-a întrebat pe ciocli: “Cât costă înmormântarea asta?” “Zece milioane de sesterţi”. “Aa, daţi-mi o sută de mii, a răspuns mortul, şi aruncaţi-mă în Tibru.” Trebuie să recunoaştem că gluma era în ton cu caracterul defunctului, dar în dezacord cu momentul ales.

                    LD 

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Domnule Profesor,
Ca de fiecare data este o adevarata placere sa va citesc lectiile de istorie. Si, daca tot am observat ca vorbiti despre Roma antica, daca veti considera necesar, si nu veti gasi cererea mea ca fiind impertinenta, poate ati putea sa strecurati ceva despre razboaiele punice, Cartagina si Hannibal. Dintotdeauna m-a fascinat subiectul, dar, din nefericire, informatiile gasite au fost ... scurte si la obiect. Dvs prezentati informatii "din spatele usilor inchise" cititorului obisnuit si intr-o maniera captivanta.

Liviu Dănilă spunea...

Voi aborda curând şi astfel de subiecte. Numai bine!

Trimiteți un comentariu

Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?