Între popularitate şi nimic

La alegerile parlamentare din 2008, două partide au obţinut scoruri aproape identice – în jur de 33% (PDL, PSD), PDL obţinând cu 3 locuri în plus (două la Senat şi unul la Camera Deputaţilor). După un an de guvernare supra majoritară (alianţă între cele două partide) coaliţia s-a destrămat pe fondul alegerilor prezidenţiale, iar realegerea preşedintelui a însemnat numirea unui guvern condus de PDL care a făcut alianţă cu UDMR, noua formaţiune UNPR şi minorităţile naţionale. În prezent coaliţia are o majoritate absolută doar la Camera Deputaţilor, în Senat pierzând acest avantaj în 2010. În 2010, guvernul fost nevoit să ia o serie de măsuri de austeritate pentru a reduce deficitul bugetar şi cheltuielile publice. În acest context popularitatea liderului PDL Emil Boc şi a partidului a scăzut (deşi aşa cum menţionam anterior e relativ dificil de stabilit în ce măsură între cele două există o relaţie de cauzalitate). Un sondaj din septembrie 2010 realizat de IRES plasează PDL pe locul 3 după PSD (38%) şi PNL (22%) cu 18%, deci o scădere de (doar) 15% în doi ani. Încrederea în Guvern este minoră, un studiu din februarie 2011 indicând că 91% dintre români au un nivel scăzut şi foarte scăzut de încredere. Trebuie însă menţionat că alături de Guvern românii sunt neîncrezători şi în restul autorităţilor – 84% în Preşedinţie şi 90% în Parlament (Banca Naţională este singura care obţine un nivel de încredere de peste 50%). Aşadar, nu neapărat Guvernul, ci instituţiile publice centrale sunt cele care nu inspiră încredere.

Un alt argument pentru ideea propusă anterior (popularitatea nu e legată neapărat de măsurile de austeritate) este şi modul în care românii percep direcţia în care se îndreaptă ţara. Adică, spre nimic.