.png "English"){kind=small}
În România, precum în URSS, definirea strategiei de abordare a procesului de colectivizare a polarizat opţiunile diferitelor facţiuni concurente ale noii elite politice, forţându-le să-şi definească loialităţile şi contribuind astfel la tranşarea luptelor pentru putere în perioada 1952-1953, soldate în cele din urmă cu eliminarea grupului condus de Ana Pauker. Datorită rezistenţei dârze a ţărănimii la colectivizarea agriculturii, pe de o parte, precum şi a ezitărilor politice de la centru, pe de altă parte, procesul de colectivizare a avut o istorie lungă şi foarte sinuoasă, marcată de ofensive violente dar şi de retrageri tactice sau forţate ale autorităţilor.
Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în două valuri principale, 1949-1953 şi 1953- 1962, împărţite la rândul lor în numeroase etape sau stadii33. Primul val al "transformării socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide în bună măsură cu perioada în care, în întregul lagăr comunist, exceptând Iugoslavia lui Tito, Moscova a încercat să impună colectivizarea rapidă, în vreme ce liderii locali căutau să implementeze acest proces în mod gradual. Robert Levy identifică cinci stadii distincte ale colectivizăii din România: 1) martie 1949-februarie 1950; 2) februarie-15 iunie 1950; 3) 15 iunie-septembrie 1950; 4) octombrie 1950-ianuarie 1952; şi 5) ianuarie 1952-aprilie 1953), marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucureşti, de lupte intestine pentru putere între facţiuni politice rivale în sânul partidului şi de ezitările de a urma în totalitate modelul sovietic de colectivizare. De-a lungul acestui prim val, ezitările autorităţilor au cauzat progrese forţate, dar şi retrageri dramatice.
Manevrele menite să tempereze colectivizarea reprezentau o încercare zadarnică în faţa presiunii sovietice. Ele explică însă, alături de rezistenţa notabilă a ţărănimii române, curentele schimbătoare şi măsurile contradictorii din primul val al colectivizării în România.
Cel mai semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului condus de Ana Pauker din conducerea partidului şi a secţiei agrare a Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar şi pentru întârzierea în campania de colectivizare. În 3 iulie 1952, odată cu eliminarea "deviaţioniştlor de dreapta", Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa reînceperea luptei deschise împotriva chiaburilor dezlănţuind în toată ţara o nouă campanie de
arestări şi procese. Satele colectivizate în primul val erau situate, în general, în regiuni în care agricultura suferise profund de pe urma războiului şi a secetei din anii 1945-1946, şi în care ţăranii săraci constituiau o masă de manevră foarte vulnerabilă la presiunile administrative ale partidului- stat, mai ales în condiţiile dereglării mecanismelor sociale locale prin eliminarea şi deportarea moşierimii. Este însă interesant de semnalat faptul că multe localităţi în care se înfiinţaseră gospodării agricole de producţie încă din 1949 au încheiat procesul de colectivizare numai în anii 1961-1962. Deşi în aceste localităţi campania de colectivizare înregistrase progrese însemnate, odată cu înregimentarea ţăranilor săraci potenţialul de colectivizare îşi atinsese în fapt limitele, colectivizarea totală fiind posibilă numai prin folosirea forţei. O categorie aparte de sate colectivizate în primul val erau cele situate în zone considerate nesigure de către partid, sau în care mişcările de rezistenţă anticomunstă erau mai puternice, precum în Dobrogea sau Maramureş. În aceste zone, colectivizarea timpurie era o formă de represiune sau chiar de "pedepsire" şi disciplinare a populaţiei locale, existând o corelaţie directă între intensitatea rezistenţei anticomuniste şi violenţa procesului de colectivizare.
Cel de-al doilea val al asaltului final în campania de colectivizare a agriculturii demonstrează supunerea politică totală a elitelor politice din România faţă de Uniunea Sovietică. Primul stadiu s-a situat între vara anului 1953-decembrie 1955, perioadă denumită "anii stagnării", deoarece după moarta lui Stalin colectivizarea a fost temperată, punându-se accentul pe consolidarea gospodăriilor deja existente. A doua fază corespunde anului 1956 şi se regăseşte doar la nivelul discursului şi proiectului politic de reluare a colectivizării. Din considerente legate de situaţia externă - evenimentele din Ungaria în 1956, dar şi posibilitatea declanşării unor mişcări contestatare de amploare în ţară - punerea în practică a proiectului s- a amânat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins între anii 1957-1962.
În 1957 s-a pregătit reluarea colectivizării cu un experiment local în regiunea Galaţi, ale cărui rezultate au fost considerate încurajatoare de către conducerea partidului. Procesul a reînceput în forţă în regiunea Constanţa, unde au fost mobilizaţi peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzându-se populaţia urbană, ţăranii deja colectivizaţi, bătrânii şi copiii, rezultă o proporţie de un activist pentru circa trei ţărani necolectivizaţi!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Vâlcu.
La capătul unei campanii de o violenţă fără precedent, Constanţa avea să fie declarată prima regiune colectivizată din România pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din 1917, căreia îi era dedicată. Realizată la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea în timp record a Dobrogei făcea parte dintr-un plan general de socializare completă a regiunii Constanţa, provincia fiind privită drept un experiment-pilot în modernizarea socialistă. "Succesul" său, intens cosmetizat de propaganda oficială, a fost popularizat în numeroase broşuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasă din "cea mai înapoiată provincie din ţără" în regiunea cu cel mai ridicat standard de viaţă al populaţiei rurale din România.
Exemplul Dobrogei a declanşat o acerbă competiţie mimetică între organizaţiile regionale de partid pentru înfăptuirea colectivizării. Succesiunea colectivizării regiunilor ţării a urmat însă o logică politică, prioritate având zonele multietnice de graniţă, precum Dobrogea şi Banatul, cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramureşul, dar şi câmpia Bărăganului, considerată vitală pentru aprovizionarea capitalei. Alte regiuni mai omogene din punct de vedere etnic şi de o importanţă economică sau geopolitică mai redusă, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate. Procesul s-a încheiat oficial în România în martie 1962 - cu trei ani înainte de termenul oficial stabilit de partid -, după 13 ani de acţiuni sistematice împotriva ţărănimii. Pe 27-28 aprilie 1962 avea loc la Bucureşti o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, unde Gheorghiu-Dej proclama încheierea "transformării socialiste a agriculturii". Formele socialiste de proprietate deţineau 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă. Chiar dacă procesul de colectivizare s-a încheiat oficial în aprilie 1962, anii următori nu au fost lipsiţi de tensiuni în mediul ţărănesc. Bunăoară, într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări şi acţiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revistă numeroase nemulţumiri ale ţăranilor din agricultura socialistă. Circulase intens zvonul privind producerea unor "schimbări" în sectorul socialist, mulţi ţărani colectivişti exprimându-şi speranţa că GAC-urile se vor destrăma, iar ei îşi vor redobândi pământul, animalele şi atelajele cu care intraseră în colhoz, în vreme ce alţii au crezut că vor primi loturi mai mari de pământ în folosinţă. Toate acestea au dus la apariţia într-o serie de localităţi a unor acţiuni deschise pentru destrămarea GAC-urilor şi a întovărăşilor.
Ţăranii erau nemulţumiţi nu doar pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, ci şi pentru că ei practic munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură. O formă deosebit de răspândită de protest a ţăranilor faţă de mizeria spre care erau împinşi a fost refuzul de a ieşi la lucru, de-a lungul şi de-a latul ţării înregistrându-se veritabile greve agricole, într-o epocă în care noţiunea era utilizată în România doar pentru a desemna realităţile trecutului sau existente în "ţările capitaliste". În acelaşi timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obişnuinţă în deceniile următoare: "furtul" din Gospodăriile Agricole Colective, considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste. (Razvan Mihaiu)
Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în două valuri principale, 1949-1953 şi 1953- 1962, împărţite la rândul lor în numeroase etape sau stadii33. Primul val al "transformării socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide în bună măsură cu perioada în care, în întregul lagăr comunist, exceptând Iugoslavia lui Tito, Moscova a încercat să impună colectivizarea rapidă, în vreme ce liderii locali căutau să implementeze acest proces în mod gradual. Robert Levy identifică cinci stadii distincte ale colectivizăii din România: 1) martie 1949-februarie 1950; 2) februarie-15 iunie 1950; 3) 15 iunie-septembrie 1950; 4) octombrie 1950-ianuarie 1952; şi 5) ianuarie 1952-aprilie 1953), marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucureşti, de lupte intestine pentru putere între facţiuni politice rivale în sânul partidului şi de ezitările de a urma în totalitate modelul sovietic de colectivizare. De-a lungul acestui prim val, ezitările autorităţilor au cauzat progrese forţate, dar şi retrageri dramatice.
Manevrele menite să tempereze colectivizarea reprezentau o încercare zadarnică în faţa presiunii sovietice. Ele explică însă, alături de rezistenţa notabilă a ţărănimii române, curentele schimbătoare şi măsurile contradictorii din primul val al colectivizării în România.
Cel mai semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului condus de Ana Pauker din conducerea partidului şi a secţiei agrare a Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar şi pentru întârzierea în campania de colectivizare. În 3 iulie 1952, odată cu eliminarea "deviaţioniştlor de dreapta", Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa reînceperea luptei deschise împotriva chiaburilor dezlănţuind în toată ţara o nouă campanie de
arestări şi procese. Satele colectivizate în primul val erau situate, în general, în regiuni în care agricultura suferise profund de pe urma războiului şi a secetei din anii 1945-1946, şi în care ţăranii săraci constituiau o masă de manevră foarte vulnerabilă la presiunile administrative ale partidului- stat, mai ales în condiţiile dereglării mecanismelor sociale locale prin eliminarea şi deportarea moşierimii. Este însă interesant de semnalat faptul că multe localităţi în care se înfiinţaseră gospodării agricole de producţie încă din 1949 au încheiat procesul de colectivizare numai în anii 1961-1962. Deşi în aceste localităţi campania de colectivizare înregistrase progrese însemnate, odată cu înregimentarea ţăranilor săraci potenţialul de colectivizare îşi atinsese în fapt limitele, colectivizarea totală fiind posibilă numai prin folosirea forţei. O categorie aparte de sate colectivizate în primul val erau cele situate în zone considerate nesigure de către partid, sau în care mişcările de rezistenţă anticomunstă erau mai puternice, precum în Dobrogea sau Maramureş. În aceste zone, colectivizarea timpurie era o formă de represiune sau chiar de "pedepsire" şi disciplinare a populaţiei locale, existând o corelaţie directă între intensitatea rezistenţei anticomuniste şi violenţa procesului de colectivizare.
Cel de-al doilea val al asaltului final în campania de colectivizare a agriculturii demonstrează supunerea politică totală a elitelor politice din România faţă de Uniunea Sovietică. Primul stadiu s-a situat între vara anului 1953-decembrie 1955, perioadă denumită "anii stagnării", deoarece după moarta lui Stalin colectivizarea a fost temperată, punându-se accentul pe consolidarea gospodăriilor deja existente. A doua fază corespunde anului 1956 şi se regăseşte doar la nivelul discursului şi proiectului politic de reluare a colectivizării. Din considerente legate de situaţia externă - evenimentele din Ungaria în 1956, dar şi posibilitatea declanşării unor mişcări contestatare de amploare în ţară - punerea în practică a proiectului s- a amânat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins între anii 1957-1962.
În 1957 s-a pregătit reluarea colectivizării cu un experiment local în regiunea Galaţi, ale cărui rezultate au fost considerate încurajatoare de către conducerea partidului. Procesul a reînceput în forţă în regiunea Constanţa, unde au fost mobilizaţi peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzându-se populaţia urbană, ţăranii deja colectivizaţi, bătrânii şi copiii, rezultă o proporţie de un activist pentru circa trei ţărani necolectivizaţi!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Vâlcu.
La capătul unei campanii de o violenţă fără precedent, Constanţa avea să fie declarată prima regiune colectivizată din România pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din 1917, căreia îi era dedicată. Realizată la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea în timp record a Dobrogei făcea parte dintr-un plan general de socializare completă a regiunii Constanţa, provincia fiind privită drept un experiment-pilot în modernizarea socialistă. "Succesul" său, intens cosmetizat de propaganda oficială, a fost popularizat în numeroase broşuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasă din "cea mai înapoiată provincie din ţără" în regiunea cu cel mai ridicat standard de viaţă al populaţiei rurale din România.
Exemplul Dobrogei a declanşat o acerbă competiţie mimetică între organizaţiile regionale de partid pentru înfăptuirea colectivizării. Succesiunea colectivizării regiunilor ţării a urmat însă o logică politică, prioritate având zonele multietnice de graniţă, precum Dobrogea şi Banatul, cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramureşul, dar şi câmpia Bărăganului, considerată vitală pentru aprovizionarea capitalei. Alte regiuni mai omogene din punct de vedere etnic şi de o importanţă economică sau geopolitică mai redusă, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate. Procesul s-a încheiat oficial în România în martie 1962 - cu trei ani înainte de termenul oficial stabilit de partid -, după 13 ani de acţiuni sistematice împotriva ţărănimii. Pe 27-28 aprilie 1962 avea loc la Bucureşti o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, unde Gheorghiu-Dej proclama încheierea "transformării socialiste a agriculturii". Formele socialiste de proprietate deţineau 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă. Chiar dacă procesul de colectivizare s-a încheiat oficial în aprilie 1962, anii următori nu au fost lipsiţi de tensiuni în mediul ţărănesc. Bunăoară, într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări şi acţiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revistă numeroase nemulţumiri ale ţăranilor din agricultura socialistă. Circulase intens zvonul privind producerea unor "schimbări" în sectorul socialist, mulţi ţărani colectivişti exprimându-şi speranţa că GAC-urile se vor destrăma, iar ei îşi vor redobândi pământul, animalele şi atelajele cu care intraseră în colhoz, în vreme ce alţii au crezut că vor primi loturi mai mari de pământ în folosinţă. Toate acestea au dus la apariţia într-o serie de localităţi a unor acţiuni deschise pentru destrămarea GAC-urilor şi a întovărăşilor.
Ţăranii erau nemulţumiţi nu doar pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, ci şi pentru că ei practic munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură. O formă deosebit de răspândită de protest a ţăranilor faţă de mizeria spre care erau împinşi a fost refuzul de a ieşi la lucru, de-a lungul şi de-a latul ţării înregistrându-se veritabile greve agricole, într-o epocă în care noţiunea era utilizată în România doar pentru a desemna realităţile trecutului sau existente în "ţările capitaliste". În acelaşi timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obişnuinţă în deceniile următoare: "furtul" din Gospodăriile Agricole Colective, considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste. (Razvan Mihaiu)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?