Cultura Europeană

Sunt popoare şi lumi ce se sting în câte o parte de cuvânt. Egiptul pare a se fi stins în hieratismul substantivului (ca şi Bizanţul, mai târziu). China a vegetat în eticismul adverbului. 
Noi, astăzi, facem declamaţii pe tema sfârşitului catastrofic al lumii, când de fapt atingem, probabil, doar sfârşitul perioadei care a prilejuit asemenea spaime: perioada de dominaţie a conjuncţiei; sau când efectiv am sfârşi în sterilitate, poate chiar în catastrofă, dacă trecutul nu ar arăta că se înfrâng în chip firesc asemenea dominaţii provizorii, trecându-se într-o altă ipostază a logosului. Dar, aşa cum tinerii de astăzi nu ştiu că ei trăiesc într-o lume de relaţii doar exterioare, aduse de primatul conjuncţiilor „şi“, „sau“, „dacă... atunci“, şi că ei nu au un adevărat liant care să-i solidarizeze, ci doar „conective“, ceea ce îi face să alcătuiască de fiecare dată o masă informă şi nu un colectiv uman. De aceea se tutuiesc fără să se cunoască, poartă blue jeans mergând până la nudism, căci n-au identitate, devin hippies, căci n-au sălaş, comunică prin învăluirea muzicii mai degrabă decât a cuvântului şi se lasă în cele din urmă integraţi în câte o sectă, de vreme ce le trebuie totuşi o comunitate, la fel nu ştim îndeajuns, poate, că nihilismele la care am ajuns sânt capătul de drum al perioadei conjuncţiei şi că ele sânt sortite înfrângerii, în curgerea şi desfăşurarea de sine a culturii europene.

Dacă nu se poate determina în chip hotărât că orice cultură începe în modalitatea substantivului (care este şi una a substanţei, sau a realităţii date şi numite), sfârşind în modalitatea intimităţii cu lucrurile şi cu ceilalţi, căreia îi dă expresie prepoziţia, în schimb se va putea afirma că treptele spiritului creator de culturi sânt de fiecare dată variate morfologic, în timp ce morfologia culturilor pe bază de simbol spaţial (grota la Frobenius, săgeata spre infinit a lui Spengler) redă o lume staţionară, ca orice întipărire în spaţiu.

Şi totuşi s-ar putea ca substantivul şi ipostaza în care aşază el spiritul să deschidă efectiv câte o cultură, în măsura în care el creează o verticalitate în haos (ca vârtejul lui Descartes), adică instituie, numeşte şi populează lumea cu realităţile, despre care sau în jurul cărora tot restul nu e decât comentariu. Fără să identifici realităţile, e greu de crezut că le poţi manevra şi că poţi ajunge la o formă de civilizaţie; fără a le denumi, nu se ajunge la cultură. La început a fost numele, poate, întocmai ca în Upanişade. „La început lumea aceasta era singur Brahma, sub chipul unui om. El privi în jurul său şi nu văzu nimic altceva în afară de sine. Atunci a exclamat dintru început: Aceasta mi-e sinele! Şi de aici s-a născut numele de Sine.“ Cu numele încep lucrările zeilor şi ale oamenilor.

Detalii despre lucrarea care a stat la baza acestui articol.

                     LD

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.