Peisagişti şi povestitori

Chiar şi după ce peisajul a fost acceptat ca gen artistic, a trecut destul timp până când sensurile poetice ale unor lucrări să poată fi înţelese. Clasicismul monumental al lui Claude Lorrain, precizia topografică a lui Canaletto, marinele lui Willem van de Velde, în care ritmurile catargelor şi pânzelor corăbiilor acostate interesau mai mult decât aglomerările de stânci ale ţărmului şi întinderea apei. Toate acestea erau preferate de colecţionarii englezi, admiratori ai ‘‘Marelui Stil’’.

Pe urmele lui Willem van de Velde cel Tânăr s-a şi constituit o şcoală care cultiva efectele decorative, minore. Un rol important l-au jucat în epocă artişti precum Charles Brooking (autor al unor peisaje portuare şi a unor lupte navale spectaculoase), Dominic Serres (pictorul oficial de marine al regelui George al III-lea) îşi legau pictura mai curând de tehnica olandeză decât de realizările peisagisticii engleze a epocii lor. Singurul pictor care s-a putut sustrage influenţei olandezilor a fost Samuel Scott. Priveliştile lui londoneze au un farmec incontestabil şi, cu toate că, cultiva o pictură precisă, de arhitect, nu a acceptat nici soluţiile lui Canaletto cu care se părea că are netăgăduite afinităţi. 

Colaboratorul lui Scott (care, totuşi, continuă să fie numit Canaletto al Angliei) a fost George Lambert, abia de curând redescoperit de comentatorii picturii engleze. Un Peisaj clasic din 1745, aflat în prezent la Tate Gallery, deşi nu conţine o naraţiune, aşa cum sunt picturile lui Claude, reia formula maestrului francez: un plan prim plan, larg deschis ca scena unei săli de teatru, cu arbori puternic conturaţi într-o latură şi un motiv  formal care îi contrabalansează în latura cealaltă, o potecă şerpuitoare ce conduce privirea spre un fundal aureolat de lumină. ‘‘Claude si-a creat arta în Italia şi peisajul său clasic cuprinde întotdeauna un sentiment italian al naturii; clădirile şi păstorii foarte neenglezi ai lui Lambert ilustrează o situaţie identică’’ (Simon Wilson, op.cit., p.42).

Canaletto a avut chiar şi un elev englez, pe William James; dar priveliştile londoneze ale acestuia sunt lipsite de personalitate şi confundate adesea cu cele ale lui Scott. Incomparabil mai rodnică a fost lecţia maestrului veneţian în cazul lui Richard Wilson. Pictor de portrete, nu foarte ingenios, până la vârsta de 35 de ani, a plecat atunci într-o călătorie în Italia, la Veneţia, Roma şi Napoli, unde a beneficiat de sfaturile lui Francesco Zuccarelli (un toscan cu o strălucită carieră de peisagist la Veneţia) şi ale lui Joseph Vernet. De arunci, Wilson s-a consacrat peisajului, opera lui ‘‘însemnând o contribuţie magnifică la arta engleză’’ (William Gaunt, A Concise History..., p.85).

De fapt, el a realizat o sinteză între peisajul clasic al lui Claude Lorrain şi Gaspard Poussin şi efectele de lumină din priveliştile italiene ale lui Aelbert Cuyp (unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai peisagisticii olandeze din epoca lui Ruisdael şi a lui Jan van Goyen).

Lăsând la o parte picturile reprezentând peisajele italiene, unele încântătoare, mult mai caracteristice sunt, în perioada de după revenirea în Anglia, peisajele sale de pe valea Tamisei şi din Ţara Galilor, ţinutul său natal, unde s-a şi retras la bătrâneţe. Un peisaj înfăţişând Muntele Snowdon, de exemplu, revelează marea lui putere de a cuprinde cu simplitate largile spaţii inundate de lumină. Din păcate, poate că aceasta este soarta artistului, Wilson avea să se stingă sărac şi aproape necunoscut de colecţionari.

Către 1850, John Ruskin avea să-i statueze rolul în istoria picturii engleze: ‘‘Cu numele lui Richard Wilson se constituie în Anglia o artă sinceră a peisajului, întemeiată pe o dragoste mediativă faţă de natură’’ (Luke Herrmann, British Landscape Painting of the Eighteenth Century, Londra, 1973, p.178).

Pictorii generaţiei imediat următoare vor recunoaşte, însă, înnoirile introduse de el în arta peisajului şi, printre ei, se vor afla unii iniţiatori, e drept, lipsiţi de personalitate: prin George Barret, William Hodges (care i-a fost ucenic), William Marlow, Thomas Wright (primul său biografic), viziunea lui Wilson se va prelungi până la sfârşitul secolului, dobândind deplină recunoaştere în primele decenii ale veacului următor.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.