O lucrare uitată despre Michelangelo

Oricât ar fi de avizat sau de instruit în această problemă, cel care cercetează uriaşa bibliografie a lui Michelangelo cu scopul de a reconstitui din tuşe groase şi ferme figura marelui artist simte nevoia firească de a se întoarce la izvoare.

Dincolo de universul analizelor, de zarva speculaţiilor, de munţii ameninţători ai datelor, el bănuieşte, aşa cum scrie Ascanio Condivi, ‘‘vâna sonoră şi limpede a unei ape îndepărtate, foarte aproape de adâncuri, care ne trimite din când în când în auz puţinele-i sonuri, absorbite din depărtarea lor până la noi de-o uşoară ceaţă enigmatică. Pentru a auzi mai clar trebuie să ne ajute tăcerea, aşa după cum pentru a vedea mai bine trebuie totdeauna o distanţă optimă; privirea prea de aproape ne lipseşte de întreg, oferind prea multe din părţile lui. Apoi, îşi are şi depărtarea privilegiile ei: farmecul nou al unor lumi vechi, suveranitatea clarobscurului, surpriza...’’.

La capătul unei astfel de depărtări stă cartea uitată a lui Ascanio Condivi, învăţăcelul obscur, care a găsit nimerit să-şi înfăţişeze în fraze lungi aşternute pe câteva zeci de pagini maestrul alături de care a trăit o perioadă destul de lungă de timp. Există o imagine a lui Michelangelo atât de bine imprimată în oricare din noi, fie prin arăbescul informaţiilor vizuale, fie prin lucrarea mai subtilă a construcţiilor noastre abstracte, a cărei urmare firească este un concept Michelangelo, încât efortul de debarasare, ca să ne putem prezenta ingenui în faţa surselor străvechi cu scopul de a reclădi un Michelangelo nou cărora ele să le servească de matrice, este un efort aproape dureros şi aparent inutil. Marile lucrări fundamentale asupra lui Michelangelo, cum sunt cele ale lui J.A. Symonds, Karl Frey, H.Thode, H.Grimm, Giovanni Papini, Charles de Tolnay, E.N.. Girardi etc., indispensabile din orice alt punct de vedere afară de acesta, l-ar menţine pe cititor în canalul îngust, sinuos şi exact al exegetului, lipsindu-l atât de şansa personală de a recepta un Michelangelo al lui, graţie proteismului din punctul zero al reconstituirii, cât şi de libertatea de a-i gusta viaţa şi opera în toată probabilitatea lor şi farmecul discutabil al aproximaţiei.

Viaţa lui Michelangelo de Ascanio Condivi este o lucrare cu valoare ştiinţifică şi literară. Este o lucrare uitată din momentul publicării (1533), urmărită de acelaşi destin nefast că şi autorul. Marele ei merit este acela de a fi fost redactată în timpul vieţii lui Michelangelo, în apropierea lui şi, pare-se, în urma unor îndelungi discuţii cu marele artist, un fel de entretiens, cu interviuri curpinzatoare şi sistematice, de genul celor pe care le lua Bernard Gavoty lui George Enescu. La aceste merite se adaugă cel al unei exigenţe mari, impuse de faptul că lucrarea a fost scrisă ca replică la Viaţa lui Michelagnolo de Giorgio Vasari (1550) şi cu precauţiile de rigurozitate pe care le implica un astfel de rival, pictor, literat, prieten la rândul lui cu Michelangelo şi, pe deasupra, descendent dintr-o familie de artişti cunoscuţi şi prieten al mai tuturor artiştilor vremii.

Ce l-a determinat pe Ascanio Condivi să scrie Viaţa lui Michelangelo? În primul rând indiscutabila mândrie de a-şi lega numele de gloria cea mai răsunătoare a veacului. În al doilea rând, pasiunea sa pentru adevăr, puternică la acest suflet virginal, neîncurcat în iţele încâlcite ale societăţii artistice a vremii. Şi pentru că începuseră să circule, oral sau în scris, felurite istorii privitoare la viaţa sau opera lui Michelangelo, unele impunând falsuri, altele omiţând fapte importante. Însă adevăratul motiv îl reprezintă cartea lui Giorgio Vasari, o carte rudimentară şi neglijentă, plină de omisiuni şi inexactităţi cu privire la Michelangelo. Mai mult decât atât, cel puţin din puct de vedere al documentelor analizate, pictorul Giuorgio Vasari era primit totdeauna foarte curtenitor de către marele artist, care-l considera prieten şi îl acoperea cu laude.

În esenţă, geneza scrierii lui Condivi, se confundă cu aceea a scrierii similare a lui Giorgio Vasari. Apariţia ei l-a hotărât pe acesta să-şi rescrie cartea care, abia în a doua ei ediţie (1568), avea să-i aducă notorietatea meritată.

Apariţia cărţii lui Vasari din 1550 l-a contrariat pe Condivi, iar apariţia în 1553 a cărţii lui Condivi l-a scandalizat pe Vasari. Fiecare se simţea deposedat de informaţiile pe care le căpătase despre Michelangelo şi-şi descoperea posesiunea plasată pe teritoriu străin. S-a ivit astfel un diferent tacit, în care pe Vasari îl apăra prestigiul artistic mai mare, iar pe Condivi vieţuirea lângă bătrânul artist. Pe cel dintâi suprafaţa, pe cel de al doilea adâncimea.

Viaţa lui Michelangelo de Ascanio Condivi are meritul de a fi o lucrare limpede, simplă şi sinceră. Însuşirea ei fundamentală însă este exactitatea. Dacă lucrarea lui Vasari era plină de informaţii, unele îndoielnice, cea a lui Ascanio Condivi este mult mai bine redactată, mai informată, ceea ce este totuşi altceva. Trăind în preajma lui Michelangelo, datele înregistrate în lucrare sunt mult mai veridice, iar lucrarea pare mai mult un serviciu adus marelui artist, decât o biografie care să slujească eului prezumţios al autorului.

Lucrarea lui Ascanio Condivi a trecut aproape neobservată, singura menţiune contemporană rămâne cea făcută de Annibale Caro, artist despre care voi scrie mai multe în următoarea postare.

Puteți să dați like şi pe Facebook pentru a fi la curent cu ultimele postări ale blogului.