-->

miercuri, 10 octombrie 2012

Cruciadele: eshatologie şi politică

De la Gibbon şi William Robertson la Hume şi Voltaire, istoricii şi filosofii secolului Luminilor au caracterizat Cruciadele drept o penibilă deflagraţie de fanatism şi nebunie. 


Această judecată, cumva mai nuanţată, este împărtăşită încă de numeroşi autori contemporani. Totuşi, cruciadele au constituit un fapt de prim ordin în istoria medievală. Înainte de începutul cruciadelor, centrul civilizaţiei noastre se găsea în Bizanţ şi în ţările Califatului arab. Înaintea ultimelor cruciade, hegemonia civilizaţiei trecuse în Europa Occidentală. Istoria modernă s-a născut din această deplasare de centru de greutate. Dar preţul, foarte ridicat, al acestei hegemonii a Europei Occidentale l-au plătit mai mult Bizanţul şi popoarele din Europa Orientală.
Originea şi structura lor eshatologică au fost bine evidenţiate de Paul Alphandery şi Alphonse Dupront. Caracterul eshatologic se accentuează  pe măsură ce creşte numărul semieşecurilor şi al derutelor din cruciadele baronilor şi împăratului. Prima cruciadă, şi cea mai spectaculoasă, cerută de împăratul bizantin Alexis şi de papa Urban I, a fost predicată în 1095 de Petru Eremitul. După multe aventuri (masacrarea evreilor din târgurile de pe Rin şi de pe Dunăre, întâlnirea celor trei armate france la Constantinopol), cruciaţii traversează Asia Mică şi, în ciuda geloziei şi intrigilor dintre conducători, cuceresc Antiohia, Tripoli, Edessa, şi, în sfârşit, Ierusalimul. Însă peste o generaţie aceste cuceriri erau pierdute şi sfântul Bernard predică o a doua cruciadă, la Vezelay, în anul 1145. O mare armată, condusă de regii Franţei şi Germaniei, soseşte la Constantinopol, dar în scurtă vreme este nimicită la Iconium şi Damasc.
A treia cruciadă, proclamată de împăratul Frederic Barbarossa la Maienza în 1188, este imperială şi mesianică. Regele Franţei, Filip August, şi suveranul englez, Richard Inimă-de-Leu, răspund la apel, dar fără entuziasmul şi grăbirea unuia ca Barbarossa. Cruciaţii cuceresc oraşul Sfântului Ioan de Accra şi ajung în faţa Ierusalimului, apărat de Saladin, sultanul legendar la Egiptului şi Siriei. Şi de această dată, cruciada se termină cu un dezastru. Împăratul îşi pierde viaţa într-un oraş din Armenia, Filip August se reîntoarce în Franţa ca să-l submineze pe aliatul său, regele Angliei. Rămas singur în faţa Ierusalimului, Richard Inimă-de-Leu dobândeşte de la Saladin permisiunea ca armata sa să se închine la Sfântul Mormânt.
Unii contemporani explicau neputinţa capetelor încoronate de a elibera Ierusalimul prin nevrednicia celor mari şi bogaţi. Nefiind în stare să facă penitenţă, prinţii şi nobilii nu vor putea dobândi împărăţia lui Dumnezeu, aşadar nici Ţara Sfântă.
Desigur, cruciadele au deschis Europei Occidentale Orientul şi au făcut posibile contactele cu islamul. Dar schimbările culturale ar fi putut avea loc fără aceste expediţii sângeroase. Cruciadele au întărit prestigiul papalităţii şi au contribuit la progresul monarhiilor în Europa de vest. Dar au slăbit Bizanţul, permiţând turcilor să se împlânte adânc în Peninsula Balcanică şi au înveninat raporturile cu Biserica de Răsărit. În plus, conduita sălbatică a cruciaţilor i-a ridicat pe musulmani împotriva tuturor creştinilor şi numeroase biserici, care supravieţuiseră unei dominaţii musulmane de şase secole, au fost distruse.

În redactarea acestui material, dincolo de accentele sale, am utilizat texte aparţinând lui Mircea Eliade. 

Vizitaţi şi pagina blogului de pe Facebook şi daţi un Like.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Domnule Liviu Dănilă, am citit cu atenție articolul dumneavoastră și aș avea câteva observații și completări:


- „Înainte de începutul cruciadelor, centrul civilizaţiei noastre se găsea în Bizanţ şi în ţările Califatului arab.” ”Civilizația noastră”, adică cea europeană? Dacă vă referiți la aceasta, cum ar fi putut ea să își aibă centrul în țările Califatului arab?
- „Originea şi structura lor eshatologică au fost bine evidenţiate de Paul Alphandery şi Alphonse Dupront. Caracterul eshatologic se accentuează pe măsură ce creşte numărul semieşecurilor şi al derutelor din cruciadele baronilor şi împăratului.” Originea și structura cui? Sau a ce? Și prin cuvântul eshatologic la ce vă referiți în acest context? Mie mi se pare că nu prea are noimă!
- Apelul la prima cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea și nu de către papa Urban I.
- Predicarea primei cruciade a fost continuată de către oamenii Bisericii, iar Petru Eremitul a fost cel care a condus cruciada săracilor, desfășurată înaintea cruciadei baronilor.
- Marii nobili care au condus prima cruciadă au interzis și evitat pogromurile împotriva evreilor. Masacrele au fost înfăptuite de gloatele lui Petru Eremitul.
- Orașul Tripoli a fost cucerit de creștini în anul 1109 și nu în timpul primei cruciade!
- Împăratul Frederic Barbarossa a murit înecat în râul Saleph și nu într-un oraș oarecare.

Adrian Lișca

Liviu Dănilă spunea...

Din punct de vedere istoric, chiar dacă intenţia autorului a fost alta, datele dvs. sunt corecte şi relevante subiectului pe care l-am propus blogosferei şi reţelei www. Intenţia nu a fost să abordez exhaustiv acest subiect, ci doar să subliniez o latură mai puţin abordată de contemporani.
În rest, dincolo de corecturile dvs., doresc să vă mulţumesc pentru acest comentariu deosebit. Mă bucur că acest articol a fost citit şi comentat de către un om care înţelege ştiinţa istorică.

Trimiteți un comentariu

Dacă ţi-a plăcut articolul poate vrei să laşi un comentariu?